• Există viaţă după A.R.A.C.I.P.

    Publicat de

    Edward Avram

    Căldură mare, monşer.

    O maşină plină ochi cu experţi în evaluare se îndreaptă cătinel către comuna Odobeşti. În spate, o altă maşină cu doi profesori încearcă să depăşească. Aparent, experţii în evaluare nu sunt neapărat experţi şi în felul cum se ia pieptiş dealul Secuieniului. În fine, cele două maşini ajung la un moment dat în paralel, ocupanţii maşinilor, toţi profesori de meserie, se privesc în albul ochilor, adresându-şi cuvinte dulci, pline de sfaturi despre unde ar trebui să se ducă fiecare. Culmea, toţi se duceau la Şcoala Gimnazială Tisa-Silvestri.

    Căldură mare, mai ales după ce părăseşti incinta răcoroasă a maşinii cu aer condiţionat şi te îndrepţi pedestru către lăcaşul cu portiţă numit şcoală. Acolo, în portiţă, cei doi profi de-ai locului, le recunosc pe cele patru doamne care nu se descurcă în pantă, cele patru doamne fac ochii mari şi…nu răspund la salut.

    „Fii atent cum intră astea ca stăpânii pe moşie!” gandesc toţi din curte, dându-şi seama că ziua aceasta toridă nu promite foarte mult. Oricum o zi de inspecţie nu are cum să fie tocmai normală, deşi cerul era albastru şi iarba verde, la fel de verde ca de obicei.

    Cei doi, cu musca pe căciulă, se împuţinează văzând cu ochii şi se pigmentează în obraji cu toate culorile curcubeului. „Am încurcat-o”, gândesc cei doi în care explodează sentimentele de vinovăţie mai ceva ca floricelele de porumb. „Ce facem acum?”

    Răspunsul vine de la doamna Preşedinte de comisie care, după cinci minute, apare să îşi ceară scuze pentru că din nervozitate, sperietură şi, mai ales căldură mare, nu s-a purtat tocmai profesional. Îi asigură pe cei doi că nu are resentimente şi că un eveniment mărunt nu va afecta calitatea evaluării.

    În acel moment filmul a făcut stop-cadru. Cum adică…

    Eu nu am fost de faţă dar, probabil, lumea de prin curte clipea des, nedumerită. Au mai clipit o dată pentru că deja părea dintr-un alt scenariu. Cum adică…doamna şi-a cerut scuze că nu a răspuns la salut? Probabil vreunul s-a scărpinat şi în cap de suprarealismul situaţiei. Cum adica…

    Pentru toate cadrele de la Şcoala Tisa, săptămâna aceasta a fost „săptămâna mare”, cu toată ritualistica implicată: zeci de cruci, invocări de sfinţi şi arhangheli şi multe, multe scenarii mai mult sau mai puţin ortodoxe. Oricum românul suferă de scenarită şi reuşeşte să proiecteze nişte aşteptări care, de multe ori, nici la Hollywood nu se găsesc. Cum ne aşteptam să fie doamnele? Unii le vedeau ca pe Sf. Gheorghe venit să stârpească balaurul, alţii le percepeau ca pe cei patru călăreţi ai apocalipsei, unii le simţeau ca pe unica oportunitate de a li se recunoaşte în sfârşit meritele puse în teancuri şi dosare cu proiecte naţionale, internaţionale, galactice şi intergalactice, iar alţii pur şi simplu aşteptau să treacă agitaţia, privind din când în când la cerul albastru şi la iarba la fel de verde.

    Pentru o clipă au picat toate scenariile şi brusc ne-am adus aminte cu toţii că evaluatorii sunt în primul rând oameni, apoi profesori, apoi…doamne. Sau întâi Doamne şi apoi profesori.

    Oricum, aceste două zile au fost o experienţă pentru care mulţumesc. Nu ştiu cui trebuie să mulţumesc dar, categoric o inspecţie ARACIP are darul de a mai cerne nişte lucruri.

    In situaţii limită oamenii reacţionează diferit. Unii caută vinovaţi, unii caută soluţii, unii caută un pic de umbră că doar e căldură mare, unii sunt buni de muncă, alţii buni de gură, mulţi sunt buni de pus pe rană, ca să treacă sau ca să se infecteze, dar toţi sunt oameni, la fel de frumoşi şi de spectaculoşi sub cerul la fel de albastru.

    Doamnele din comisie ne-au arătat în primul rând, că fiind obişnuiţi cu foarte multe rele, de parcă asta ar fi prima noastră natură, uităm şi cât de multe lucruri bune facem. Chiar se fac multe lucruri, chiar se văd.  Şi toţi, la catedră cel puţin, ardem şi ne consumăm pentru a aprinde nişte alte minţi. Iar lucrul acesta îl facem toţi cu bucurie şi generozitate. Uite asta ne-au arătat doamnele, că facem ce este cel mai important. Ne facem meseria în ciuda lipsurilor, a disensiunilor sau a materialului brut ce trebuie şlefuit.

    Cu experienţă, ochi format şi vocaţie de psiholog, doamnele au vazut tot, au auzit tot şi ne-au demolat un mit. Poate ne-am obişnuit să credem ca profesori sunt doar cei de pe la Colegii Naţionale, iar noi, din rural, suntem bătuţi de soartă, de sistem, de căldură… Până la urmă, fiecare este exact în locul în care trebuie să fie. Şi în ciuda colbului de pe pantofi suntem profesori. Într-adevăr, la capitolul dosare nu a fost totul roz. Dar ni s-a apreciat munca, ni s-a arătat pe unde sunt bubele, pe unde sunt lucrurile pe care vrem să le ascundem sub preş, ce se poate face. Ni s-a arătat şi că…suntem frumoşi.

    N-a fost uşor, am înotat printre hârtii dar impresia a fost că ni s-au cerut toate astea doar pentru a vedea cine sare în front, cine e bun de muncă, cine rezistă sub presiune, cine îşi păstrează echilibrul şi, mai ales, cât de repede se întâmplă lucruri. A fost mai mult un test psihologic pe care, în ciuda căldurii, s-ar părea că l-am trecut.

    Ca să concluzionez, totu-i bine când se tremină cu bine. (Cu foarte bine nu prea se putea). Şi, vorba lui nenea Nae Caţavencu, să închinăm un pahar în cinstea evaluatoarelor noastre, că-s dame bune!

    Trăiască instituţia noastră, vivat, vivat, vivat!

    3 Raspunsuri

    1. maria spune:

      Vivat!…ca bine ai grait.

    2. Adriana Petrovici spune:

      Mulțumim Edward ai „evaluat” aproape corect situația.
      ceea ce vrea ARACIP-ul este sa-i obișnuiască pe oamenii școlii să își proiecteze profesional activitățile, să măsoare obiectiv rezultatele (ceea ce a rămas în mințile și sufletele copiilor – minunile pe care n-i le- dăruit Bunul D-zeu sa le modelam bine ca să devină OAMENI) și apoi sa îmbunătățească ce nu a mers bine.

      Adică, sa facă BINE ceea CE TREBUIE sa facă, cu profesionalism și responsabilitate ca sa traiască mulțumirea lucrului bine făcut. Si toate astea trebuie făcute / pot fi făcute și la Școala Centrala din București și la Școala TISA SILVESTRI! Dacă colegii din școală au înțeles acest mesaj înseamnă ca noi, cei care credem că, CALITATEA poate redeveni un atribut a educației românești, am făcut ceea ce trebuie.

      Cu colegialitate, prețuire și urări de sănătate și realizări!

      • Edward Avram spune:

        Multumim pentru aprecieri si…acum incerc sa-mi domolesc roseata din obraji. Nu ma asteptam sa comentati sau chiar sa cititi articolul nostru. Scuzati-mi tonul jucaus din articol. Sper ca nu l-ati gasit in niciun fel ofensator.

        Cu mult respect si apreciere va urez, deocamdata, vacanta placuta!

    Lasati un comentariu